Astăzi, făceam ordine prin cameră şi am dat de ceea ce căutam de mult timp, caietul meu de poezii din liceu. Nu sunt multe, dar sunt cele care au însemnat ceva pentru mine pe vremea aceea şi acum îmi face plăcere să-mi aduc aminte de anii de liceu.
"Nu-mi trebuie decât un cuvât
Ca să pot zbura spre tine
Se scurg zorii între genele timpului,
Iar eu respir parfumul vântului.
Mă rog sa-ţi aminteşti de chipul meu
Spre a-ţi da dovada iubirii mele.
Nu-mi trebuie decât un surâs
Pentru ca ochii mei să rosteasca acelaşi dor.
De durere şi de lacrimi atârnă greu inima...
Spre a putea s-ajung în sufletul tău
Nu-mi trebuie decât o privire pură,
Care să mă poarte spre infinit.
Cu drag, iţi scriu de pe un nor uşor
Şi sur e totul fără tine-aici.
Sperând că-mi vei trimite un sărut pe-o frunza,
Iţi transmit cele mai calde priviri prin razele soarelui. "
sâmbătă, 11 februarie 2012
joi, 9 februarie 2012
Why is everything so fucking hard for me?
Oamenii se schimbă, situaţiile se schimbă, nu suntem perfecţi şi asta doare, pentru că nu eşti capabil să înţelegi unde greşeşti, pentru că nimeni nu mai are răbadare să te asculte, toată lumea se grăbeşte, nimeni nu mai stă să vadă ce se întâmplă în sufletul tău, pentru ei e mai simplu să critice şi să te rănească decât să-ţi întindă o mână de ajutor.
De ce trebuie să trăim într-o continuă pedeapsă? E întrebarea ce mi-o pun destul de des în ultima perioadă şi n-am găsit răspuns la ea. Oare nu e mai simplu, în loc să pedepseşti, să oferi sprijin şi să ierţi? Sincer, dacă toată lumea te calcă în picioare şi te judecă şi aruncă cu pietre în tine, de ce să facă aceelaşi lucru şi persoana, care ar trebui teoretic şi practic să fie lângă tine în orice situaţie.
Cu toţii greşim şi repetăm aceeleaşi greşeli, de cele mai multe ori fără intenţie, iar când ceri alte şanse, fuge toată lumea de tine, de parcă ai omorât pe cineva. Nu ştiu natura umană îi făcută în aşa fel încât, atunci când vezi pe cineva că suferă, o faci şi mai tare să sufere, parcă toţi trebuie să fim sadici şi să chinuim pe toată lumea. E setea asta de răutate mai mare decât, o şansă?
De ce trebuie să trăim într-o continuă pedeapsă? E întrebarea ce mi-o pun destul de des în ultima perioadă şi n-am găsit răspuns la ea. Oare nu e mai simplu, în loc să pedepseşti, să oferi sprijin şi să ierţi? Sincer, dacă toată lumea te calcă în picioare şi te judecă şi aruncă cu pietre în tine, de ce să facă aceelaşi lucru şi persoana, care ar trebui teoretic şi practic să fie lângă tine în orice situaţie.
Cu toţii greşim şi repetăm aceeleaşi greşeli, de cele mai multe ori fără intenţie, iar când ceri alte şanse, fuge toată lumea de tine, de parcă ai omorât pe cineva. Nu ştiu natura umană îi făcută în aşa fel încât, atunci când vezi pe cineva că suferă, o faci şi mai tare să sufere, parcă toţi trebuie să fim sadici şi să chinuim pe toată lumea. E setea asta de răutate mai mare decât, o şansă?
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)