Cu toții avem momentele noastre, în care vrem să ne luăm lumea în cap și să plecăm undeva departe..oriunde numai să plecăm. Eu cel puțin simțeam asta de ceva vreme..și trăiam cu sentimentul că dacă nu plec, o iau razna și chiar am luat-o razna..chiar nu-mi mai îmi găseam locul..iar, ca lucrurile să nu-mi scape mai rău de sub control..am plecat! Mi-am făcut planuri,calcule..și am plecat; deși mă încercau gânduri de genul "nu pot să plec..e o nebunie; nu mă vă făcând așa ceva..nu sunt capabilă de asta." Așa că am decis să ignor, gândurile astea și m-am dus la Breaza.
Când am ajuns aici, am găsit găsit o liniște și o pace interioară, extrem de ciudată..era un sentiment pe care nu-l mai simțisem niciodată..parcă era un vis..m-am dat jos din tren și nu-mi venea să cred că am reușit să-mi iau lumea în cap. Aici am avut parte de nebunie..multă nebunie, distracție..dar cel mai important de discuții..discuții, de care aveam nevoie ca să mă pot elibera, ca să mă cunosc..să-mi descopăr EU-ul.
Totuși îmi este teamă..teamă că ajung acasă și o să găsesc lumea la fel cum am lasat-o, când am plecat..chestia asta e un test pentru mine, ca să pot să-mi dau seama, cu adevărat dacă am reușit să mă cunosc..iar dacă o să-l trec..o să fie cea mai mare realizare a mea. So wish me luck!
O întrebare, aparent banală..pentru mulţi dintre noi. Cel mai probabil, majoritatea or să mă ia la mişto, ca fac glume sau alte chestii. Defapt este o treabă serioasă şi eu cred că încă, nu s-a născut persoana aceea, care să spună " am găsit eu răspunsul ", deşi citim despre iubire, o vedem la TV, o jucăm la teatru, o vedem în filme etc..dar degeaba. Se pare că nu e suficient, niciodată nu o să ştim ce este defapt, mai ales că o dată cu tehnologia, a avansat şi iubirea..am ajuns să ne căutăm iubirea pe net.
Nu vreau aşa ceva, vreau să simt, să o ating, să mă pierd în iubire..dar atâta timp, cât nu ştiu exact încotro să o apuc, la ce folos, să caut un răspuns la o întrebare retorică? Da ştiu, că unii filozofi o clasifică, dar oare e suficient? Adică, până şi iubirea o clasificăm..unde e iubirea pură, inocentă, aia o caut şi nu o găsesc, fără reproşuri şi reclamaţii. Vreau un sentiment, vreau o poveste..aşa cum era o data demult, cand nu exista curent electric şi tehnologie. Când existau doar balurile cu rochii bufante, corset..ador vremurile alea, sigur acolo exista iubirea. Pentru că nu mai aveai timp, de nimic, decat doar de scrisori şi de sentimente. După aceea s-a pierdut, a rămas doar o poveste. Acum, tot căutăm, iar cu cât căutăm mai mult, cu atât parcă suntem mai dezamăgiţi de situaţie, nimic nu ne convine, nimic nu e suficient, totul este pe repede-înainte, şi nu mai stăm să cugetăm la nimic.
Lipseşte naturaleţea sentimentului, acurateţea..lipsesc multe, oare a devenit o lacună?
Mi-am distrus viaţa,mi-am bagat singură cuţitul în inimă din cauza unei cărţi. DA! O simplă carte, s-a transformat într-un instrument de tortură pentru mine. "Exerciţii de Echilibru", se numeşte cartea iar vinovatul este Tudor Chirilă, pentru că a scris acolo tot ceea ce simt eu acum. M-am regăsit în fiecare paragraf scris de el, şi cu cât citeam mai mult, îmi venea să plâng mai rau, durerea pe care o simţeam era reală, am vrut să o las baltă, să o uit undeva pe birou, dar parcă mă bântuia, parcă mă striga şi mă apucam iar de citit.
Acum îmi doresc să fi avut tăria să nu o fi deschis, dar e prea târziu..mai ales că mai am foarte puţin de parcurs din drumul acesta care se numeşte "vindecarea sufletului". Am înţeles că am alergat după, un ideal de neatins şi că am uitat să zâmbesc şi să fiu fericită, iar noaptea e groaznic, mai ales când îţi dai seama că ziua încerci să pari ceva ce nu vrei să fi.
Am ajuns să devenim nişte roboţei ai societăţii, suntem plictisiţi şi obosiţi, în autobuze, pe stradă lumea nu mai zâmbeşte, nu mai visează parcă nu mai ştim să trăim. Ne scufundăm în muncă, sau într-o bere uitată în frigider, când ajungem acasă găsim aceleaşi feţe plictisite. Nu vreau să ajung aşa, vreau să pot să visez, să pot să zbor, vreau să ies din lumea asta gri, vreau o lume colorată să împărţim zâmbete şi râsete şi să contaminăm lumea asta cu fericire, ca baloanele colorate din copilărie.
Am un sfat de la Tudor Chirilă, în cazul în care găsiţi destine abandonate:
" Recomandare: dacă întâlniţi pe stradă destine abandonate, incapabile de a se mişca, faceţi un efeort şi ajutaţi-le să traverseze. Eventual, încercaţi să le plasaţi lângă vreun coş de gunoi. Nu le priviţi în ochi şi nu vă lasaţi pradă vreunui sentiment ieftin. Gestul dumneavoastră să rămână un simplu act de igienă urbană. Vă mulţumim. "
Poate că dacă o să facem toţi gestul acesta, sigur nu or să mai fie atâtea ambuteiaje şi o să trăim mai fericiţi. Eu cel puţin o să încerc şi vă urez şi vouă baftă.
Mda..pe zi ce trece realizez tot mai mult, că am uitat să ne bucurăm de lucrurile mărunte, stăm doar să analizăm comportamente şi caractere. Nu ştiu cum se face..dar se pare că peste noapte, am ajuns să devenim cu toţii psihologi. Nu ne mai interesează nimic, nu mai încercăm să vedem interiorul, vrem să vedem doar chestiile de suprafaţă, şi suntem prea superficiali. Vorbim doar despre maturitate; dar oare ştim cu adevărat ce înseamnă asta? Faptul că ai vorbit cu cineva 3 zile, nu înseamnă, că suntem maturi şi gata am cunoscut omul, l-am etichetat şi s-a terminat. Maturitatea înseamnă mai mult de atât..poţi să stai o viaţă lângă cineva şi tot nu ajungi să cunoşti persoana aceea 100%..
Maturitatea înseamnă responsabilităţi, pe care trebuie să ni le asumăm mai devreme sau mai târziu..dar de ce ne grăbim să ne maturizăm? De ce ne grăbim să analizăm oamenii, iar abea apoi îi lăsăm să intre în vieţile noastre? Nu mai avem timp să dăm şanse..avem impresia că ştim ce vrem de la viaţă, dar nu este aşa..cu fiecare clipă trăită învăţăm tot mai multe şi parcă ştim tot mai puţine lucruri..era mai uşor să rămânem copii, să visăm şi să trăim într-o lume colorată şi plină de basm. Aş vrea să pun stop..şi măcar pentru 5 minute, să trăim într-o lume mai frumoasă..să oferim, nu să tot cerem.
Se pare că azi nu a fost o zi tocmai bună, pentru nimic..defapt cred că toată săptămâna a fost un dezastru. Am pierdut oameni, care au încercat să mă facă să mă schimb, care au încercat să ma facă să învăţ din greşeli, să mă maturizez, dar eu în schimb, în loc să mă bucur de prezent, am trăit în trecut şi am amestecat lucrurile. Ştiu că nu e ok aşa, dar efectiv nu ştiu să văd dincolo de aparenţe, îmi este frică de necunoscut..pentru că până la urmă drumul meu spre maturitate, este un loc necunoscut.
Mi-aş dori să mă pot întoarce în timp, să tai raul de la rădăcină, şi să fac să fie totul bine, să fac lucrurile aşa cum trebuie..fără să dezămgesc oamenii din jurul meu, care au încredere în mine. Este atât de uşor să te pierzi în interiorul tău, iar atunci când ţi se oferă o şansă, să spui "nu,mulţumesc" şi când îţi dai seama că ai acţionat greşit să fie prea târziu.
Niciodată n-am ştiut să fac selecţia oamenilor, care au intrat în viaţa mea; pe toţi i-am tratat la fel, de parcă nici nu mi-ar fi păsat..iar acum e greu să mă apuc să învăţ să fac selecţii, dar ştiu că nu e imposibil. Abea acum am realizat că pe oamenii care mi-au vrut binele, i-am alungat, şi am avut încredere în persoane care defapt m-au luat pe post de fraieră şi m-au manipulat cum au vrut..Da, ştiu e greşeala mea, pentru că nu am deschis ochii. Vreau să mă schimb, încerc să mă schimb..dar e nevoie de timp şi de multă analizare, să văd exact ce am de făcut cu viaţa mea..pentru că deocamdată am trăit degeaba..
Ok..deci azi, am început ziua cu greu, mult prea greu. M-am trezit la 5 ( urăsc treaba asta ), am plecat la muncă si în alea 8 ore lunnnnnnnnnnngi, visam, îmi visam libertatea, adică libertatea mea sufletească. Parcă s-au adunat din nou prea multe gânduri şi parcă nu mai am aer să respir. Sentimentul e ca atunci când, te scufunzi, şi speri că o să ieşi la suprafaţă,cumva..iar atunci am realizat că, singura mea scăpare e un aer de Vamă, cu mirosul acela specific, unde totul se întâmplă în "slow motion", acolo avem toată lumea la picioare, şi putem visa la nesfârşit.
Am zis că în vara asta vreau să mă întorc în Vamă, ca să ma trezesc îmbrăţişând marea şi să adorm, sărutată, de razele fine ale lunii, care se oglindesc în marea agitată, iar nisipul, să-mi fie aşternut..dar n-am mai apucat. Încep să-i duc dorul, mai ales că se apropie, toamna şi iarna, mă simt de parcă, aş avea un gol în stomac, şi tot aştept momentul în care să mă urc în tren şi să plec ca să-mi iau proţia zdravănă de Vamă. Până la urmă e aşa cum a zis Chirilă, să ne mutăm toţi la mare şi să avem o ţară de oraşe goale, să ne mutăm la cort, pentru că asta este singura noastră scăpare, să devenim cu totii oamenii plajei ca să populăm Vama cu vise. Deci,DA! Eu am plecat...în visare la libertate!
M-am întors..după ceva timp, simt nevoia să scriu din nou. Sau schimbat multe, am învăţat din greşeli, chiar dacă, poate am repetat aceleaşi greşeli. Dar se pare că, de data asta, cineva sau ceva mi-a pus capac. Poate e prea târziu să mai schimb ceva, dar totuşi rămâne o speranţă. Există cineva, care încearcă să-mi deschidă ochii, deşi nu prin metode tocmai bune, dar se luptă să mă înveţe, altceva.
Până acum, am tot scris despre iubire, dar oare, e aşa cum o vedeam eu, sau poate era ceva ce imi imaginam că aş vrea să fie? E o întrebare la care, am găsit cu greu răspunsul, dar până la urmă l-am găsit. E greu să faci un copil, să vadă dincolo de imaginaţie, e foarte greu să vezi iubirea şi viaţa aşa cum este ea defapt. Sincer mie nu-mi place, dar se pare că aşa se întâmplă în realitate, nu trăim în lumea de basm, în care totul e frumos şi magic.
E nevoie de multă răbdare, fără să grăbim lucrurile, sau să le complicăm. Eu le-am grăbit, m-am complicat şi acum trebuie să învăţ să le şi descurc. Nu am suficientă încredere în mine,ca să văd realitatea aşa cum este ea, dar ştiu că până la urmă o să reuşesc, mai devreme sau mai târziu. E o luptă continuă cu mine, să înţeleg ce se întâmplă în jurul meu, cred că e momentul să sparg zidul acela magic, pe care l-am construit şi să văd dincolo de aparenţe. Într-o săptămână, am învăţat mult mai multe decât ştiam până acum. Am înţeles că noi ducem o luptă continuă, cu maturitatea mai ales, iar cei din jur nu au suficientă răbdare, să te înveţe ce e defapt maturitatea.
Mi-aş dori, ca maturitatea să vină cu instrucţiuni de folosire, să vezi exact ce te aşteaptă şi să ştii cum să o montezi în viaţa ta. E foarte greu, să treci de la un nivel la altul, sper doar că persoana, care încearcă, acum să mă maturizeze, să aibă suficientă răbdare.
